Furtuni

Inceput de an in tromba sau mai degraba in forma de taifun. Uite-asa constat ca imi trebuie mai bine de 10 zile ca sa ma repun pe picioare, sa ma consolez cu ideea ca 10 ani din viata s-au facut praf si praful a fost zburatacit foarte repede de circumstante legate nu atit de marea Criza cit de incompetenta si de management catastrofic.

In tot acest timp toate proiectele de pe Movie si de aici au ramas in suspensie si au devenit o mare lada de compost, eu fiind intre timp cuprinsa, ca in mai toate perioadele de stres maxim, de lecturita febrila. Program de inghitit carti si de somn punctat cu vise care ma culpabilizeaza pentru ca imi neglijez propriile cerinte autoimpuse (sa scriu, sa merg la cinema, iar sa scriu etc).

Iute iute am trecut prin Raftul Denisei de la Humanitas parcurgind cele doua traduceri dupa Fumiko Enchi (“Ani de asteptare” este un opus mai vechi, pe cind “Mastile”, aparut mult mai tirziu, merge pe panta mai ambitioasa a unei reluari in cheie ceva mai moderna a povestii doamnei Rokujō). Nici traducerile grabite ale Angelei Hondru, nici textele ca atare nu m-au convins. M-ar fi interesat ceva note de subsol, ceva explicatii legate de comportamentul cultural destul de diferit sau macar o introducere dedicata scriitoarei ca sa inteleaga tot cititorul de ce toate personajele (din “Mastile” de exemplu) se invirt in jurul teatrului Nō si ale lui “Genji Monogatari”, de ce personajele feminine (din ambele romane) sint mult mai izbutite ca cele masculine care parca ar fi actori in travesti.

A urmat apoi “Sorgul rosu“. Planuiam sa scriu un articolas pe aici despre filmul lui Zhang Yimou vs primele doua capitole din romanul lui Mo Yan care au fost sursa de inspiratie a filmului omonim. Am atacat romanul in forta, a trebuit insa sa ramin inchisa in el timp de o luna, “Sorgul rosu” fiind imposibil de parasit, o fortareata imbatabila cu aer de epopee in care oamenii se lupta cu inumanitatea lor ca sa supravietuiasca. Inca ma mai gindesc la anumite pasaje pe care le-am marcat constiincios in carte. MoYan a trecut ca o racheta in clasamentul lecturilor personale printre primele locuri. In comparatie cu acesta, varianta Zhang Yimou este mult mai palida si mai putin consistenta, iar infuzia aceea de rosu nu prea poate suplini metafora sorgului de alta data din paginile cartii. Trebuie insa sa vezi filmul ca sa prinzi toate acestea, mi-aduc aminte cit de mult mi-a placut filmul programat de Cineclubul de la “Union” anul trecut. Si pentru ca tot vorbeam de traduceri, traducerea sinologului Dinu Luca, lector la catedra de sinologie de la Bucuresti, m-a pulverizat pur si simplu, este, cred, cea mai ambitioasa si mai ingrjita traducere cu care m-am confruntat in ultimul timp. Ehei, tare mi-ar place si mie sa pot intra cu atita blindete si intelepciune in pielea unui scriitor de talia lui MoYan. De departe “Sorgul rosu“ este cea mai interesanta carte cocotata anul trecut pe raftul Denisei dupa parerea mea.

A urmat traducerea in romaneste (semnata de Mihaela Crina Udriste) a romanului lui François Bégaudeau, ”Entre les murs”, aparuta sub titlul “In clasa“ si care m-a frustrat teribil. Cred ca rareori am simtit nevoia de a avea sub mina cartea in original. Traducerea cartii este mult, mult mai ingrjita decit ceea propusa de Independenta film pentru filmul lui Laurent Cantet la urma urmei; cred ca m-a frustrat foarte tare vointa traducatoarei de a adapta terminologia legata de sistemul educational francez la cel romanesc, vointa pe care o inteleg pe deplin, dar care imi suna fals. Notele sint inexistente si pentru cel care intelege ca si filmul si cartea au ca subiect unic maieutica propusa de profesorul Bégaudeau in sala de clasa si rolul socratic al vorbirii, prelegerii si polemicii, acestea ar fi fost mai mult ca necesare. Iarasi senzatia acuta pe care mi-a lasat-o cartea la sfirsit a fost de graba, de text predat la editura pe ultima suta de metri si contra cronometru. Poate ca devin mai scirtiitoare cu virsta si ma uit mai mult la capitolul “editie ingrijita de”, “note de subsol semnate de”, ”prefata/ postfata semnate de”.

Mi-ar fi placut iarasi sa am cheful necesar de a comenta un meci intre filmul lui Cantet si cartea lui Bégaudeau, doua produse culturale pe cit de diferite pe atit de interesante, mai ales daca se porneste de la ceea ce le reuneste la urma urmei. La sfirsit cred ca rezultatul ar fi fost meci nul, de vreo luna de zile ma tot gindesc la filmul lui Cantet si zau, nu-i gasesc nici o hiba, m-am gindit chiar sa-l revad zilele acestea la Galele de la Studio ca sa-mi dau curajul sa pornesc la atac un nou articolas.

In prezent, ma bat cu Philippe Forest si “Sarinagara“ lui, o fac de dragul lui Sōseki si pentru a-l descoperi pe Kobayashi Issa; am senzatia ca traducerile de haiku de aici sint mai pertinente decit ceea ce avanseaza Forest, al carui stil divagant si puternic autofictional nu-mi provoaca deloc frisoane estetice.

In paralel, (prost obicei acela de a citi mai multe carti la simultan), “Lumina” lui M. John Harrison ma face mult mai curioasa. Cine si-a bagat putin nasul in “Viriconium” stie de ce, cine a citit introducerea semnata de Neil Gaiman la volumul respectiv iarasi stie de ce. Pacat ca tehnoredactorul de la Tritonic este demn de condamnat la injectie letala cu ortografie si ortoepie romaneasca. Cartea este insa okay, dar parca mai putin deliranta si mai melancolic afectuoasa decit “Viriconium”. Sincera sa fiu, imi place ambianta aceasta de sfirsit de lume care se repeta la infinit, ca o apocalipsa de dupa apocalipsa intr-un spatiu-timp pulsatil. Oamenii noi si vechi sint rebuturi ale unor civilizatii de demult (F. Pohl a trecut pe-aici) care au lasat in urma artefacte de neconceput si imposibil de refolosit si care devin obiecte demne de colectionat in lipsa de altceva. O chestie high-tech si neo-punk cu nebuni profetici si dementi care practica eranta si crimele in serie si in care stilul scriitorului face multe pentru atmosfera. In buna traditie a scriitorilor mositi de cercurile de creative writing, cred ca tot misterul se va inchega intr-un soi de puzzle care-si gaseste implinirea si explicatia fix in ultimele pagini ale cartii.

Cind ma lansez, nimeni nu ma mai opreste. Lecturita se ia si nu stiu daca face minuni pentru orice tip de depresie. Cred ca anul trecut deja aveam chef sa-mi urez mie insami, intr-un soi de acces de automingiiere pe crestetul capului de inceput de an, sa fiu cit mai diletanta intr-ale scrisului. Cit mai putine paranteze, cit mai multe fraze simple si clare, cit mai multa onestitate si un pic de eleganta, de ce nu?

“N-aveau habar cit de mult lucra cind scria ceva (De unde sa fi stiut? Parea ca nu depune nici un efort). Si pentru ca nu-l cunosteau, ii pusesera eticheta de diletant.”

(Pat Ryan, editor la Sports Illustrated.)